Arhitectul Ernest Doneaud și Teatrul Național din Chișinău
Ambiție arhitecturală și frământări politice în construcția noului Teatru Național (1936–1939)
Ernest Doneaud și vocația arhitecturii moderne în România interbelică
În anii interbelici, modernizarea orașelor României Mari a adus în prim-plan arhitecți îndrăzneți și vizionari. Unul dintre aceștia a fost Ernest Albert Léonce Alexandre Doneaud (1879–1959), un arhitect român de origine franceză, a cărui formație cosmopolită și operă eclectică l-au propulsat în elita profesională a vremii. Născut la București, într-o familie de antreprenori francezi stabiliți în România, tânărul Doneaud a beneficiat de o educație aleasă: a urmat cursurile Institutului particular Schewitz-Thierrin din București, apoi, la sfârșitul secolului al XIX-lea, și-a desăvârșit studiile la Paris. Între 1899–1907, Doneaud s-a pregătit în celebrul atelier al profesorului Edmond Jean Baptiste Paulin și la Școala Națională de Arte Frumoase, obținând diploma de arhitect diplomat și devenind membru al Societății Arhitecților Francezi (S.A.D.G.). Această formație academică franceză și expunerea la curentele arhitecturale occidentale aveau să-și pună amprenta asupra stilului său în proiecte pe întreg teritoriu al României, inclusiv și în Basarabia.
Revenit în țară în 1907, Doneaud a început o carieră prodigioasă la Primăria Capitalei, unde a fost numit arhitect-șef al serviciului tehnic. Sprijinit de primarul Vintilă Brătianu – un reformator liberal preocupat de dezvoltarea urbană – tânărul arhitect a primit numeroase proiecte publice și private. Prima fază a carierei lui Doneaud a stat sub influența stilului academist eclectic al școlii franceze, vizibil în vile urbane somptuoase proiectate pentru protipendada bucureșteană din primul sfert al secolului XX. În aceste lucrări timpurii, accentul cade pe eleganța ornamentației și pe îmbinarea elementelor clasice cu cele moderne, marcă a gustului Belle Époque. Deși curentul național-românesc era în vogă în epocă, Doneaud l-a îmbrățișat doar ocazional – exemple precum biserica Visarion sau vila generalului Zaharoff arătând asimilarea discretă a unor elemente tradiționale în operele sale.
După Primul Război Mondial, Ernest Doneaud își recalibrează viziunea artistică. A doua perioadă a activității sale se aliniază curentului modernist european, integrând și accente Art Deco, pe fondul efervescenței anilor ’30. Proiectele sale devin mai îndrăznețe structural și mai epurate decorativ. Clădirea emblematică a acestei etape este Palatul Lido de pe Bulevardul Magheru din București (astăzi Hotel Lido), cu fațade geometrizate și volumetrii moderne, ce domină centrul Capitalei.
În 1936, experiența și renumele lui Doneaud au fost solicitate într-un proiect ambițios în Moldova Orientală: reconstrucția Teatrului Național din Chișinău. Pentru Chișinău – capitala Basarabiei, provincie unificată cu România după 1918 – ridicarea unui teatru modern și monumental reprezenta nu doar o necesitate practică, ci și o afirmație identitară. În continuare, vom explora cronica construcției noului Teatru Național din Chișinău în anii interbelici, un demers arhitectural și cultural la care Ernest Doneaud și-a adus contribuția definitorie. Îmbinând analiza documentară cu o narațiune evocativă, articolul reconstituie pașii acestui proiect – de la planurile inițiale până la dificultățile politice care i-au curmat destinul. Prin această lentilă, vom reflecta totodată asupra rolului teatrului în peisajul cultural basarabean interbelic și asupra moștenirii pe care aceste ziduri – ridicate, dar niciodată inaugurate ca teatru – o poartă până astăzi.
Planuri pentru un teatru modern la Chișinău
La mijlocul anilor ’30, viața teatrală din Chișinău, în marea parte, se desfășura încă în spații improvizate, departe de standardele marilor scene europene. Teatrul Național Român din Chișinău – fondat după Unire, în anii 1920 – își ținea spectacolele în vechea sală a Clubului Nobilimii, o clădire moștenită din epoca administrațiunii imperiale rusești. Deși acel spațiu servise onorabil drept gazdă pentru piese de teatru, operete și evenimente culturale, el devenise treptat neîncăpător și vetust. Publicul basarabean, tot mai numeros și mai dornic de cultură românească, visa la un edificiu nou, construit anume pentru arta dramatică – un “templu al Thaliei” pe măsura aspirațiilor locale și a prestigiului național.
Inițiativa a fost asumată de autoritățile locale la începutul lui 1936, când Consiliul municipal Chișinău a decis să demareze reconstrucția Teatrului Național pe temelii moderne. La început, planul părea a fi o simplă reparație și extindere a vechii clădiri, însă viziunile arhitecților implicați depășeau cu mult o renovare banală. Proiectul a fost încredințat inițial arhitectului Marcel Iancu (Janco) – o figură avangardistă, cunoscută atât ca artist plastic de avangardă, în curentul dadaismului, cât și ca arhitect modernist, în curentul Bauhaus – care a lucrat îndeaproape cu Aurel Ion Maican, regizor inovator și director al teatrului. Împreună, Iancu și Maican au conceput un proiect de reconstrucție radicală, care să transforme vechiul teatru într-un spațiu cultural multifuncțional, la standarde occidentale.
Entuziasmul lor transpare din detaliile oferite presei vremii. Într-un interviu acordat reporterului Alexandru Robot de la Gazeta Basarabiei, Iancu și Maican descriau, cu vădită pasiune, cum va arăta noul teatru modernizat: „un vestiar elegant, o sală de pictură, un foaier de repetiții, un bar și o bibliotecă, eventual pinacoteca orașului”. Practic, planul prevedea ca teatrul să devină un adevărat palat al artelor, integrând spații pentru repetiții, expoziții de pictură și chiar o galerie de artă, alături de foaieuri spațioase pentru public. Era o viziune îndrăzneață, de inspirație modernist-cubistă, menită să însuflețească centrul Chișinăului și să ofere comunității mult mai mult decât o sală de spectacol – un veritabil centru cultural polivalent.
Această viziune inovatoare, însă, avea să se lovească curând de realitățile birocratice și politice. La numai câteva luni după prezentarea schițelor inițiale, Consiliul Municipal din Chișinău a făcut o schimbare drastică de plan. Demnitarii locali au renunțat la proiectul propus de Marcel Iancu și Maican și, spre surprinderea multora, au semnat un nou contract cu arhitectul Ernest Doneaud, invocând probabil dorința de a încredința lucrarea unui arhitect cu experiență și cu girul cercurilor oficiale de la București. Această decizie, luată la sfârșitul lunii mai 1936, reflecta poate și diferențe de viziune: proiectul lui Iancu era ultramodern și avangardist, pe când Doneaud – mai versat în lucrul cu autoritățile centrale – venea cu o abordare mai echilibrată, îmbinând modernitatea cu un anumit academicism pe placul oficialităților, un anume stil mai monumental potrivit perioadei carliste.
Astfel, toamna anului 1936 a marcat începutul efectiv al reconstrucției sub conducerea lui Ernest Doneaud. Proiectul elaborat de acesta a fost aprobat rapid de forurile superioare: în septembrie 1936, Consiliul Tehnic Superior de la București și-a dat avizul favorabil planurilor lui Doneaud pentru transformarea și extinderea teatrului din Chișinău. Schițele sale prevedeau păstrarea fundațiilor vechii clădiri, dar ridicarea unor structuri noi, mai solide și mai ample, în jurul sălii existente. Practic, teatrul urma să fie refăcut aproape din temelii, conservându-se poate numai unele elemente structurale inițiale, însă primind o fațadă monumentală în stil neoclasic și dotări tehnice de ultimă oră. Revista Arhitectura avea să publice câțiva ani mai târziu planșele proiectului Doneaud, evidențiind un edificiu impunător, cu o volumetrie echilibrată, îmbogățit de colonade și frontoane în spirit clasic, dar epurat de ornamentele excesive – semn al îmbinării între academic și modern.
Șantierul teatrului: entuziasm public și controverse politice
Cu aprobările în pe masă și finanțarea asigurată de Primăria Chișinău (cu sprijin guvernamental), șantierul noului Teatru Național a fost deschis în 1937. Orașul fremăta de așteptare: pentru prima dată, Basarabia avea să aibă un edificiu teatral național construit după un plan riguros, nu adaptat din alte funcțiuni. Deși în Bălți fusese inaugurat deja în 1934 Teatrul Scala, ridicat de familia Stivelmarcher-Walter, scopul inițial a acestuia era îmbogățirea proprietarilor pe seama cererii mari de spectacole, nu și din nevoi de nivel național-identitar. În lunile de primăvară și vară ale lui 1937, ziarele locale relatau periodic despre stadiul lucrărilor. Ne putem imagina forfota de pe șantier: brigăzi de zidari și dulgheri ridicând schele în jurul vechii clădiri, descărcând cărămizi și saci de ciment aduși cu trenul, sunetul constant al ciocanelor și al mistriei care acoperea vechiul foșnet al sălii de teatru. Pe fundațiile clădirii vechi, începeau să se înalțe zidurile noului Teatru Național, redesenând silueta centrală a Chișinăului. Pereții exteriori înălțați de Doneaud urmăreau contururile mărite ale sălii și scenelor, promițând o capacitate sporită. Se vorbea despre instalarea unei cușme acustice moderne, despre mărirea scenei pentru decoruri ample și despre loji confortabile pentru spectatori – toate noutăți binevenite față de austeritatea vechii săli.
Până la sfârșitul anului 1937, proiectul avansase considerabil. În decembrie, Gazeta Basarabiei publica un amplu articol de bilanț intitulat, sugestiv, „Lucrările de reconstrucție a Teatrului Național din Chișinău – 1937”. Din relatările reporterilor reieșea că, pe parcursul acelui an, s-au turnat fundații noi și s-au ridicat structurile de rezistență, în paralel cu finalizarea planurilor tehnice pentru dotări. Documentele administrative consemnează că la 9 decembrie 1937 Consiliul Comunal a aprobat caietul de sarcini al instalațiilor de încălzire centrală și ventilație, precum și devizul estimativ pentru instalația electrică de iluminat a clădirii teatrului. Altfel spus, noul teatru nu urma să fie doar mai încăpător, ci și echipat la standarde moderne: încălzire centrală menită să înfrunte iernile aspre ale Chișinăului și un sistem electric care să pună în valoare spectacolele pe timp de seară, într-un oraș încă parțial cufundat în beznă după lăsarea întunericului. Aceste detalii tehnice, consemnate în Gazeta Basarabiei și în rapoartele primăriei, dau măsura seriozității și amplitudinii proiectului: nu era vorba de o simplă spoială, ci de o reconstrucție integrală, menită să dureze și să ofere confort pe termen lung.
În entuziasmul general, rolul presei a fost esențial. Ziarele basarabene – Gazeta Basarabiei și altele – au urmărit pas cu pas evoluția construcției, conștiente de importanța ei simbolică. Pe lângă știrile tehnice despre șantier, presa a găzduit și dezbateri de idei privind menirea culturală a teatrului. Scriitori, ziariști și oameni politici și-au exprimat opiniile despre acest subiect. De pildă, la începutul lui 1938, Gazeta Basarabiei a publicat un amplu interviu cu A. I. Maican, realizat de publicistul Al. Robot, în care reputatul regizor vorbea despre importanța teatrului în viața Basarabiei și despre speranțele puse în noua clădire. Astfel de materiale de presă ridicau nivelul discuției de la simpla descriere a lucrărilor la o reflecție despre viitorul artei dramatice în provincie, despre felul cum un edificiu nou ar fi putut galvaniza creativitatea și interesul publicului.
Însă pe măsură ce zidurile creșteau, creștea și un curent de îngrijorare legat de costurile tot mai mari ale proiectului. Vocea critică s-a făcut auzită mai ales dinspre opoziția politică locală. Unii consilieri și intelectuali neafiliați puterii au început să denunțe în paginile ziarelor „cheltuielile exagerate” pentru reconstrucția teatrului. În fond, Basarabia era o regiune nu foarte bogată, cu numeroase necesități – drumuri, școli, spitale – iar investirea unei sume considerabile într-un proiect cultural de anvergură stârnea controverse. Gazeta Basarabiei a reflectat pe larg aceste nemulțumiri, publicând articole și scrisori în care cetățeni sau personalități locale avertizau că ambițiile edilitare ar putea pune presiune pe finanțele orașului. Se vorbea, poate cu o doză de exagerare partizană, despre riscul ca teatrul să devină un “Palat al Culturii” costisitor și inutil, dacă nu vor mai rămâne bani pentru trupe și repertoriu. Criticii întrebau retoric dacă nu cumva Chișinăul se grăbea să ridice ziduri falnice care riscau să rămână goale, fără conținut artistic pe măsură.
Aceste tensiuni politice au prevestit dificultățile ce aveau să vină. Anul 1938 a adus cu sine nu doar înaintarea lucrărilor spre stadiul de acoperire a clădirii, ci și un scandal care a zguduit din temelii șantierul teatrului. Chiar în momentul când se pregătea montarea fermelor acoperișului și închiderea clădirii, lucrările au fost brusc suspendate. Motivul oficial comunicat a fost șocant: antreprenorul construcției a fost acuzat de fraude financiare. Presa a explodat cu titluri despre presupusele nereguli – se insinua că fondurile alocate pentru materiale și manoperă fuseseră deturnate parțial, că devizele fuseseră umflate artificial. Gazeta Basarabiei a investigat subiectul, publicând cifre și comparații: de ce costase fiecare metru cub de beton mai mult decât la alte construcții similare? Unde dispăruseră anumite sume din buget? Opinia publică, alimentată de aceste dezvăluiri, a devenit brusc ostilă continuării proiectului fără o clarificare prealabilă. Imaginea șantierului era acum umbrită de suspiciuni.
Autoritățile au reacționat inițiind o anchetă. Lucrările s-au oprit pe durata investigațiilor, care au durat luni întregi, timp în care schelele au rămas pustii. Din păcate, în spatele acestor acuzații de corupție, s-au ascuns și mize politice ascunse. Așa cum avea să observe mai târziu un comentator, nu atât lipsa banilor a fost fatală proiectului, cât rivalitățile și ranchiunele personale dintre politicienii vremii. Taberele aflate în conflict – una loială primarului (susținător al teatrului) și alta din opoziție – au transformat edificarea teatrului într-un câmp de luptă al orgoliilor. Fiecare a încercat să folosească scandalul în avantaj propriu: unii pentru a poza în apărători ai moralității publice, alții pentru a discredita administrația curentă. În acest joc de putere, șantierul a rămas blocatat, iar entuziasmul inițial al comunității s-a risipit într-o ceață de dezamăgire și frustrare.
Până la sfârșitul lui 1938, era limpede că visul noului Teatru Național din Chișinău intrase în impas. Clădirea, ajunsă cam la trei sferturi din structură, zăcea neterminată. Schelele încremenite și zidurile gri, fără acoperiș, ofereau un spectacol trist în centrul orașului – o metaforă dureroasă a unui ideal cultural neîmplinit.
Reflecții asupra rolului teatrului în cultura Basarabiei interbelice
Povestea construcției noului teatru, cu al său parcurs sinuos de speranțe și deziluzii, reflectă în oglindă contextul cultural și politic al Basarabiei interbelice. În acele vremuri, teatrul juca un rol esențial în afirmarea identității naționale a provinciei reunite cu Țara. La Chișinău, primele trupe românești apăruseră imediat după 1918, într-o efervescență de recuperare a limbii și culturii române pe scenele locale. Teatrul Național din Chișinău, înființat oficial la începutul anilor ’20, devenise rapid un simbol al integrării Basarabiei în spațiul cultural românesc. Aici veneau regizori și actori din Regat, se montau piese ale marilor dramaturgi naționali, dar și creații locale. Publicul chișinăuian – odinioară obișnuit cu spectacole în limba rusă sau franceză – începea să aplaude reprezentații în limba română, trăind emoția unui renașteri culturale. În acest context, nevoia unui spațiu adecvat era resimțită acut: nu era vorba doar de confortul fizic, ci de demnitatea actului artistic. Un teatru modern, la standardele Bucureștilor sau ale altor capitale europene, ar fi consacrat Chișinăul drept un veritabil centru metropolitan al artelor în Estul României.
Astfel, inițiativa ridicării unei clădiri noi de teatru la Chișinău avea semnificații multiple. Pe de o parte, era un proiect cultural de anvergură locală – dovada că orașul ajunsese la o maturitate care îi permitea să aspire la instituții de prim rang. Pe de altă parte, era un gest strategic al statului român, care investea în infrastructura culturală a unei provincii periferice, semnalând importanța Basarabiei în ansamblul național. Într-o perioadă în care identitatea românească a Basarabiei era încă în curs de consolidare, un Teatru Național impunător, finanțat de la centru, ar fi fost un far al culturii românești în Moldova Orientală, un răspuns arhitectural la întrebarea: „Suntem sau nu parte organică din România?”. Răspunsul ar fi fost afirmativ, materializat în piatră și marmură, în aplauzele publicului sub candelabrele unui teatru monumental românesc.
Din păcate, cum am văzut, acest ideal s-a lovit de obstacolele realității. În cazul teatrului din Chișinău, competiția dintre diverse grupări politice, suspiciunile și acuzațiile reciproce au deturnat scopul nobil al proiectului. Ceea ce trebuia să fie o sursă de mândrie colectivă s-a transformat într-un subiect de scandal și dezbinare. Acest fapt în sine spune multe despre peisajul public al epocii: chiar și arta era politizată, chiar și un șantier cultural putea deveni scenă pentru jocuri de putere.
Totuși, dincolo de intrigile vremii, idealul unui teatru modern la Chișinău nu a dispărut din conștiința comunității. Discuțiile din jurul construcției au evidențiat cât de mult conta teatrul în viața Chișinăului interbelic. Pentru elitele intelectuale basarabene, teatrul era nu doar divertisment, ci un vehicul de educație și coeziune socială, un spațiu unde se puteau cultiva limba, istoria și valorile naționale. Poate tocmai de aceea eșecul de a finaliza clădirea a fost resimțit atât de dureros – echivala cu suspendarea, pe termen nedefinit, a unui vis de emancipare culturală.
Privind înapoi cu ochii de astăzi, saga teatrului neterminat al Chișinăului oferă o lecție despre intersecția dintre cultură, politică și destin istoric. În anii ’30, nimeni nu ar fi putut prevedea că, peste doar câțiva ani, oricum niciun spectacol nu ar mai fi putut avea loc pe scena nouă: istoria avea să lovească brutal, cu război și ocupație, spulberând pentru decenii posibilitatea inaugurării unui Teatru Național românesc în Basarabia. Idealismul celor care au conceput și au început acea construcție rămâne însă de admirat. Chiar dacă nu au reușit atunci să tragă cortina peste o sală nouă, ei au demonstrat că Basarabia era vie cultural, dornică de progres și conectată la pulsul națiunii.
Epilog arhitectural și cultural: moștenirea unui teatru neterminat
Ce s-a ales, până la urmă, de zidurile ridicate de Doneaud la Chișinău? Rămase fără acoperiș și expuse intemperiilor, structurile noului teatru au îndurat vremuri tulburi. În iunie 1940, Basarabia a fost ocupată de Uniunea Sovietică, iar lucrările erau deja oprite de aproape doi ani. În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, clădirea neterminată a suferit bombardamente și intemperii, dar a rămas în picioare ca prin miracol. Experții sovietici trimiși să o evalueze după război, în 1946 și 1948, au constatat că deși construcția degradase, fiind expusă ploilor și ninsorilor, starea zidurilor era încă bună și permitea reutilizarea lor. Mai mult, raportul tehnic sublinia că acele ziduri robuste rezistaseră cutremurului din 1940 fără „deformări importante” – o mărturie a competenței lui Doneaud, care proiectase o structură solidă, capabilă să înfrunte nu doar vicisitudinile istoriei, ci și pe cele ale naturii.
Autoritățile sovietice, recunoscând valoarea structurilor existente, au decis să le integreze într-un alt proiect. Ironia face ca ceea ce fusese conceput drept templu al teatrului românesc să fie transformat, în anii postbelici, într-un edificiu destinat celei de-a șaptea arte: cinematograful „Patria” din Chișinău. Planurile lui Doneaud nu au fost aruncate la gunoi, ci adaptate – zidurile ridicate în anii ’30 au fost reproiectate și completate de arhitecții sovietici (sub îndrumarea lui V. Voițehovschi și M. Berber) pentru a servi drept cinematograf central al orașului. În 1952, clădirea astfel reconfigurată a fost inaugurată, marcând o continuitate neprevăzută. Până în zilele noastre, clădirea de pe bd. Ștefan cel Mare, nr. 79 (fost 103), cunoscută ca Cinema Patria, păstrează în structura sa ascunsă urmele visului interbelic.
Cât despre Teatrul Național ca instituție, el a renăscut în anii postbelici sub alte forme. În perioada sovietică, teatrul dramatic din Chișinău a purtat numele poetului A. S. Pușkin și a funcționat în Palatul Culturii, construit, însă, în perioada interbelică în stilul clasicismului dezbrăcat (simplificat) și modificat între 1946–1953, în stilul realismului socialist, pe o altă locație din centru. Abia după 1989, odată cu redeșteptarea conștiinței naționale, teatrul a revenit la titulatura “Mihai Eminescu” și la misiunea sa inițială de a promova cultura română.
În concluzie, construcția noului Teatru Național din Chișinău în perioada interbelică rămâne un capitol emblematic, dulce-amar, din istoria arhitecturală și culturală a Basarabiei. Este dulce prin idealismul și energia pe care le-a coagulat – un arhitect de calibru național, precum Ernest Doneaud, punându-și amprenta creativă pe pământ basarabean, autorități locale și centrale cooperând (inițial) pentru un scop nobil, publicul susținând cu entuziasm inițiativa. Și este amar prin deznodământul său incomplet – un edificiu rămas fără destinația inițială, un vis teatral neîmplinit la timp, deturnat de jocuri politice și de tragedia istoriei. Cu toate acestea, moștenirea lui nu este pierdută: clădirea (chiar și ca cinematograf) amintește de ambiția arhitecturală a epocii, iar teatrul ca artă a supraviețuit, găsindu-și mereu alte și alte scene.
Articol de Claudiu C. Crețu
Autor al proiectului „Bălți Metropolă”
Bibliografie
Gazeta Basarabiei (Chișinău), anul III, nr. 560, 18 mai 1937, p. 2 – articol privind planurile de reconstrucție a Teatrului Național din Chișinău.
Gazeta Basarabiei (Chișinău), anul III, nr. 639, 25 decembrie 1937, p. 18-19 – „Lucrările de reconstrucție a Teatrului Național din Chișinău – 1937”.
Gazeta Basarabiei (Chișinău), anul IV, nr. 580, mai 1938 – interviu Al. Robot cu A. I. Maican despre stadiul și importanța teatrului.
Gazeta Basarabiei (Chișinău), anul IV, nr. 600 (aprox.), iunie 1938 – comunicat privind stoparea lucrărilor la Teatru din cauza anchetei de fraudă.
Oana Marinache – Ernest Doneaud. Un arhitect scos din uitare, Editura Istoria Artei, București, 2015.
Oana Marinache, „145 de ani de la nașterea arhitectului Ernest Doneaud și tururile lunii mai”, Adevărul, 9 mai 2024.
Aliona Grati, Petru Hadârcă – „100 de ani de la înființarea Teatrului Național din Chișinău”, dialog publicat în vol. Chișinău – Cultura promovării imaginii, Chișinău, 2021.
Petru Hadârcă, interviu pentru agenția Moldpres – „Teatrul Național ‘Mihai Eminescu’: 100 de ani de la fondare”, Moldpres, 14 iunie 2021.