Masacrul de la Bălți din Iulie 1941: Anatomia unei Crime de Stat
Atrocitățile împotriva evreilor din Bălți și nordul Basarabiei în iulie 1941, comise de regimul antonescian și aliații germani
La 22 iunie 1941, odată cu declanșarea Operațiunii Barbarossa, armata română s-a alăturat Germaniei naziste în războiul contra Uniunii Sovietice, având drept obiectiv imediat recucerirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii pierdute în iunie 1940 în urma ultimatumului sovietic. Propaganda oficială de la București a prezentat ofensiva din iulie 1941 ca pe o „eliberare” a Basarabiei, însă pentru populația evreiască locală aceste evenimente au însemnat începutul unei perioade de persecuții cumplite și masacre. Încă din primele zile ale campaniei, trupele române (sprijinite de unități germane) au comis masacre împotriva evreilor din Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța – primele victime civile ale acestui război. Aceste violențe nu au fost simple excese întâmplătoare, ci parte dintr-un plan premeditat, conceput înainte de intrarea României în război, plan al cărui artizan principal a fost conducătorul statului, generalul Ion Antonescu. Regimul antonescian, profund antisemit, a văzut în evreii din teritoriile pierdute inamicul intern vinovat de „trădarea” din 1940 și „colaborarea” cu sovieticii, justificând astfel „curățarea terenului” – eufemism ce desemna lichidarea sau înlăturarea evreilor din aceste regiuni.
Mihai Antonescu (viceprim-ministru și mâna dreaptă a Conducătorului) declara explicit, într-o ședință a guvernului la 8 iulie 1941 – chiar în plină ofensivă în Basarabia – că a sosit momentul unei acțiuni nemiloase de purificare etnică: „...eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță… Veți fi fără milă cu ei. ... Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera... Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege (…) Deci, fără forme, cu libertate completă”. Această incitare la genocid, venită de la cel mai înalt nivel, a fost receptată de armată și jandarmerie ca un „dezlegare” la masacru. În lunile iulie-august 1941, în cursul operațiunii cinic numite „curățarea terenului”, trupele române și jandarmii aveau să ucidă între 45.000 și 60.000 de evrei în Basarabia și Bucovina. La nivel local, aceste crime au fost adesea facilitate și de complicitatea unei părți a populației creștine, care a colaborat cu militarii în identificarea și chiar eliminarea evreilor din comunitățile lor. În cele ce urmează, ne vom opri asupra unui episod cutremurător din acest „iulie însângerat” – masacrele comise împotriva evreilor în orașul Bălți și localitățile din jurul său, în iulie 1941.
Comunitatea evreiască din Bălți înainte de război
Pentru a înțelege amploarea tragediei de la Bălți, trebuie subliniat rolul și ponderea comunității evreiești locale înainte de 1941. Orașul Bălți (cunoscut în idiș ca Belz) fusese, încă de la 1900, un important ștetl din nordul Basarabiei, cu peste 10.000 de locuitori evrei – reprezentând mai mult de jumătate din populația urbei. Comunitatea evreiască, vorbitoare predominant de idiș, era foarte activă, având numeroase sinagogi și un bogat sistem de instituții sociale și culturale proprii. În perioada interbelică, Bălțiul a continuat să se dezvolte, iar populația evreiască a crescut în termeni absoluți, ajungând în 1930 la aproape 15.000 de suflete. Evreii reprezentau atunci majoritatea populației orașului, conferind Bălțiului un caracter mai degrabă urban-jidovesc decît rural, în contrast cu imaginea clasică a ștetl-ului. Totuși, această comunitate se confrunta cu probleme economice (sărăcie, sub-ocupare) și cu politicile antisemite și de deznaționalizare promovate de autoritățile române interbelice, factori ce au determinat și un curent de emigrare în anii ’30.
În iunie 1940, venirea bruscă a administrației sovietice în Basarabia a avut consecințe complexe pentru evreii din Bălți. Unii evrei au beneficiat inițial de eliminarea restricțiilor antisemite; alții, în special negustori sau foști activiști sioniști, au avut de suferit de pe urma noilor autorități comuniste. Cert este că atunci când izbucnește războiul, un an mai târziu, comunitatea evreiască din Bălți se găsea într-o situație extrem de vulnerabilă – percepută ostil atât de către noile autorități româno-germane drept „dușman politic”, cât și de un segment al localnicilor ne-evrei, drept țap ispășitor pentru anul de ocupație sovietică. Acest cumul toxic de factori avea să se traducă într-o explozie de violență împotriva evreilor, o dată cu intrarea trupelor Axei în oraș, în iulie 1941.
Cucerirea Bălților și primele masacre (9–10 iulie 1941)
În contextul ofensivei din nordul Basarabiei, orașul Bălți deținea o importanță strategică deosebită. Aflat aproximativ la jumătatea drumului dintre Iași și Chișinău și fiind nod de cale ferată, Bălțiul constituia un obiectiv militar important pentru forțele germane și române care înaintau spre răsărit. Înainte ca trupele terestre să ajungă la Bălți, localitatea a fost supusă unor bombardamente intensive, care au provocat distrugerea unei părți însemnate a orașului. Filmări de arhivă arată că bombardamentul (probabil efectuat de aviația germană) a făcut ravagii, numeroase clădiri fiind incendiate sau prăbușite. Un număr necunoscut de civili, inclusiv evrei, și-au pierdut viața sub bombe, iar supraviețuitorii au intrat în panică.
În aceste împrejurări, mulți evrei din Bălți au încercat să fugă din calea frontului. Familii întregi, adesea luând cu ele strictul necesar, au părăsit orașul îndreptându-se spre satele din jur sau spre est, sperând să scape de violențe. Exodul disperat al evreilor a atras însă asupra lor noi pericole: atât soldații germani și români, cât și unii localnici, au prădat și atacat coloanele de refugiați. De pildă, în satul Vadul lui Vlad, la 7 iulie 1941, un grup de țărani localnici a atacat evreii din Bălți ascunși acolo, jefuindu-i și ucigându-i fără milă. Acesta a fost primul masacru cunoscut asupra evreilor din zona Bălților, consumat chiar înainte ca armata română să preia oficial orașul. Episoade similare de violență anti-evreiască spontană în mediul rural au avut loc și în alte părți din nordul Basarabiei în acele zile, alimentate de prejudecăți, resentimente și oportunism (unii localnici profitând de vidul de putere pentru a se debarasa de vecinii evrei și a le însuși bunurile).
Orașul Bălți propriu-zis a fost cucerit la data de 9 iulie 1941. Potrivit istoricului Simon Geissbühler, trupele române care au intrat în oraș au declanșat imediat masacre împotriva populației evreiești rămase. Relatările despre numărul victimelor variază, neexistând o cifră precisă documentată; totuși, se estimează că „până la 450 de evrei” ar fi fost uciși în primele zile de ocupație. Soldații români, pătrunși de propaganda antisemită și de spiritul de „răzbunare” pentru anul 1940, au ucis bărbați, femei și copii evrei pe străzile Bălților, în acte de o cruzime inimaginabilă. Ei au jefuit totodată casele evreiești și au dat foc la clădiri în mod arbitrar. Chiar și aliații germani au rămas surprinși de caracterul haotic și sălbatic al violențelor: reprezentanții armatei germane (11. Armee) s-au plâns oficial de „excesele” comise de trupele române, calificând masacrele drept „necontrolate, lipsite de direcție”, ba chiar un „lucru revoltător, o porcărie”. Aceeași rapoarte germane notau că soldații români au jefuit „fără scrupule” și au incendiat clădiri „la întâmplare, fără niciun plan”, comportament ce afecta atât disciplina militară, cât și imaginea generală a armatelor Axei. Cu alte cuvinte, germanii nu condamnau crimele asupra evreilor ca atare – pe care oricum le considerau desirabile – ci dezordinea și indisciplina cu care acționau românii.
La 10 iulie 1941, în Bălți și-a făcut apariția și o unitate a Einsatzgruppe D germană (echipe mobile de ucidere sub conducerea SS, destinate să „pacifice” terenul în urma trupelor combatante). Este vorba despre Sonderkommando 10a, sub comanda lui Alois Persterer, care a preluat temporar controlul situației în oraș alături de germanii din Wehrmacht. Conform relatărilor, drept represalii pentru presupuse atacuri ale unor partizani (în realitate inexistente) asupra Wehrmacht-ului, comandoul Einsatzgruppe a executat prin împușcare câțiva evrei rămași în Bălți. În rest însă, acest comando nu a găsit prea mulți „inamici” de eliminat – majoritatea evreilor din oraș fie fugiseră, fie fuseseră deja masacrați de români în ziua precedentă. Ulterior, germanii au forțat întoarcerea la Bălți a evreilor refugiați prin satele din jur și i-au concentrat în două puncte din oraș (curtea Băncii Moldovei și închisoarea), sub pază armată. O parte dintre evreii strânși astfel au fost trimiși sub escortă germană în lagăre de muncă din alte părți ale Țării (de exemplu, 813 evrei au fost deportați la un lagăr din Giurgiu). Alții au rămas provizoriu la Bălți, unde a fost instituit un așa-zis Judenrat (comitet evreiesc) însărcinat să îi ajute pe aliații germani în administrarea temporară a comunității. În zilele următoare, trupele de ocupație au continuat selecțiile și execuțiile: la 11 iulie, comandamentul român a intenționat să mai împuște 400 de evrei, însă generalul german Schobert s-a opus, considerând că un astfel de măcel public ar submina disciplina soldaților germani; în final, „doar” 50 de evrei au fost împușcați atunci. Tot pe 11 iulie, oamenii Einsatzgruppe D au scos 10 evrei din grupul adunat la Bancă și i-au împușcat în curtea Vechii Catedrale Sf. Nicolae, sub acuzația falsă că ar fi tras în militari germani. Execuțiile au continuat și după reinstalarea administrației românești: pe 15 iulie alți 20 de evrei au fost uciși în curtea Vechii Catedrale. Practic, la jumătatea lunii iulie 1941, comunitatea israelită din Bălți era distrusă – cei mai mulți evrei fuseseră uciși, iar supraviețuitorii urmau să fie deportați în curând în Transnistria (unde aștepta un alt infern)
Pogromuri în localitățile din jurul Bălțiului
Masacrele anti-evreiești din vara anului 1941 nu s-au limitat la orașul Bălți. Întregul ținut din jur – sate și târguri din nordul și centrul Basarabiei – a fost teatru de violențe sistematice împotriva israeliților, pe măsură ce trupele române și germane înaintau. În cele ce urmează vom trece în revistă principalele localități din apropierea Bălțiului unde au avut loc astfel de atrocități, așa cum sunt documentate în sursele istorice. Vom vedea că tiparul se repetă: la scurt timp după intrarea armatei române, evreii locali sunt fie uciși pe loc, fie adunați pentru execuții ori pentru deportare; uneori populația localnică participă activ la jafuri și crime. Masacrele au fost adesea extrem de crude, vizând toți evreii – bărbați, femei, copii, bătrâni – ceea ce confirmă caracterul de genocid (exterminare în masă pe criterii etnice) al represiunii din acel iulie însângerat.
Mărculești și Gura Căinarului
Mărculești era un mic târg (ștetl) situat la cca 20 km sud-est de Bălți, cunoscut pentru faptul că fusese inițial o colonie agricolă evreiască. Întemeiat în secolul al XIX-lea (în perioada țaristă, când s-au permis așezări de țărani evrei în Basarabia), Mărculești adăpostea în 1941 aproximativ 2.300 de evrei. La 8 iulie 1941 – cu o zi înaintea ocupării Bălțiului – trupele române au intrat în Mărculești. Evenimentele au luat imediat o turnură tragică pentru comunitatea evreiască locală: 18 evrei, printre care se afla și rabinul târgului, au fost executați pe loc de militarii români. Ulterior, în zilele următoare, alți aproximativ 1.000 de evrei din Mărculești au fost uciși de români, probabil în cadrul unor execuții în masă. Trupurile victimelor au fost aruncate în gropi comune săpate în șanțuri anti-tanc (panzergraben) de la marginea așezării, imagine ce prefigurează scenele tipice ale Holocaustului prin gloanțe din teritoriile est-europene.
Este de remarcat că masacrul de la Mărculești a fost precedat și de acte de violență și jaf comise de localnici. Conform martorilor, încă înainte ca armata română să ajungă în târg, unii săteni creștini din zonă (ajutați de elemente criminale oportuniste) au început să prade casele evreiești și să terorizeze populația evreiască rămasă fără apărare. Așadar, se instaurase o stare de pogrom încă din preziua ocupației, ceea ce sugerează că populația locală fusese incitată și a profitat de climatul de impunitate.
O tragedie și mai mare s-a petrecut în apropiere, în satul Gura Căinarului (aflat în vecinătatea Mărculeștilor). Acolo, trupele române au masacrat până la 500 de evrei, printre care se aflau chiar și nou-născuți și sugari, nimeni nefiind cruțat. Această scenă – soldați care împușcă în masă bărbați și femei, apoi și copii mici sau bebeluși – arată gradul de dezumanizare atins sub influența urii ideologice. Relatările despre Gura Căinarului subliniază dimensiunea paroxistică a violenței: întreaga comunitate evreiască din sat a fost practic exterminată într-o singură zi, lăsând în urmă gropi comune anonime.
Rășcani: masacrul de la moară
Rășcani (numit uneori Rîșcani în documente) este un orășel situat la nord-vest de Bălți, pe drumul spre Edineți. Aici, la fel ca în alte localități, evreii au încercat să fugă în împrejurimi când au sosit primele unități militare. Potrivit unei surse documentate de Geissbühler, soldați români împreună cu săteni localnici din Rășcani i-au vânat pe evreii care se refugiaseră pe câmpuri, folosind chiar câini de urmă („câini de sânge”) pentru a-i depista. Evreii prinși au fost uciși pe loc. Un grup mai mare, de circa 800 de evrei, se ascundea în preajma unei mori de la marginea localității, sperând să scape. Aceștia au fost însă rapid descoperiți; agresorii au incendiat moara, forțându-i pe evrei să iasă din ascunzătoare, după care i-au secerat cu gloanțe. Mulți evrei au ars de vii în clădirea în flăcări, iar ceilalți au fost împușcați pe măsură ce încercau să fugă. Scena este înfiorătoare și amintește de masacrele colective din alte regiuni (de exemplu, masacrul de la Odesa din 1941, unde evreii au fost arși în depozite incendiate).
Trebuie menționat că acest episod de la Rășcani provine dintr-o singură sursă relativ incertă, astfel că detaliile sale ar merita confirmări suplimentare. În particular, există o controverse asupra identității călăilor: istoricul Slava Sirota afirmă că, de fapt, soldați germani (și nu români) ar fi cei care i-au ucis pe evreii ascunși la moară. În lipsa altor documente care să certifice cu exactitate desfășurarea faptelor, responsabilitatea exactă pentru masacrul de la Rășcani rămâne de clarificat. Este posibil ca ambele părți – și militari români, și germani – să fi fost implicate într-o anumită măsură, însă concluzia certă este că întreaga comunitate evreiască din Rășcani a fost nimicită în acele zile, indiferent de identitatea precisă a trăgătorilor. Acest caz ilustrează și nevoia de cercetare istorică aprofundată, pentru a scoate la lumină evenimente locale încă puțin cunoscute din holocaustul basarabean.
Telenești, Inești, Budăi și Pepeni
Regiunea Telenești, situată la sud-est de Bălți (spre centru Basarabiei), a cunoscut de asemenea atrocități majore împotriva evreilor în iulie 1941. Conform mărturiilor adunate ulterior, în zona orașului Telenești și a satelor din jur peste 400 de evrei au fost uciși în decursul verii 1941. Masacrele s-au produs probabil la venirea trupelor române în localitate (frontul atingând acea zonă după jumătatea lui iulie). Un prim masacru a avut loc în apropierea satului Inești, unde circa 250 de evrei au fost împușcați și aruncați într-o groapă comună. Un al doilea masacru s-a desfășurat la Budăi, un sat aflat la câțiva kilometri sud de Telenești, unde aproximativ 150 de evrei au fost executați într-un mod similar. Localnicii din Telenești și satele învecinate au cunoscut foarte bine locurile acestor gropi comune – tradiția orală transmite că și decenii mai târziu oamenii știau unde fuseseră îngropați evreii uciși, chiar dacă oficial nu se vorbea despre asta.
Tot în zona Telenești, la câțiva kilometri spre nord, în satul Pepeni, s-a petrecut un alt masacru înspăimântător. Peste 300 de evrei din Pepeni și împrejurimi au fost împușcați acolo, trupurile fiindu-le aruncate într-un mormânt colectiv la marginea localității. Cazul Pepeni este deosebit și prin aceea că implică un grad ridicat de participare a localnicilor la crimă. La 16 iulie 1941, un jandarm originar din sat, pe nume Ion Bordei (care fusese șef de post înainte de 1940 și revenise odată cu trupele române), a organizat masacrul evreilor din Pepeni, incitând și înarmând mai mulți săteni. Conform mărturiilor ulterioare, Bordei și oamenii lui au adunat evreii în clădirea primăriei, i-au încuiat acolo, după care au aruncat pe fereastră o grenadă în interior. În explozie și-au pierdut viața ori au fost răniți mulți dintre cei captivi. Imediat, jandarmii și civilii înarmați au început să tragă cu armele prin ferestre în mulțimea îngrozită. Unii evrei au încercat să scape prin uși sau ferestre – însă afară îi așteptau alți săteni înarmați cu lopeți, topoare și bâte, care i-au măcelărit pe loc. Urletele victimelor și focurile de armă au răsunat în tot satul, după cum își aminteau martorii peste ani, iar la final cadavrele au fost aruncate într-o groapă comună, unele victime fiind îngropate de vii în haosul de după atac. Masacrul de la Pepeni ilustrează, într-un mod cumplit, cum inițiativa criminală a autorităților (un jandarm în acest caz) a putut mobiliza ura latentă a unor localnici, transformându-i în complici la genocid.
Alte localități afectate: Florești, Fălești, Cătranic, Alexandreni, Pârlița
Pe harta violențelor antievreiești din iulie 1941 în nordul Basarabiei apar și alte puncte negre. La Florești, un orășel situat la est de Bălți, trupele române au comis de asemenea un masacru al evreilor localnici imediat după eliberarea regiunii de sub sovietici. Sursele nu precizează numărul victimelor de la Florești, dar având în vedere că acolo exista o comunitate evreiască destul de numeroasă înainte de război (câteva mii de persoane), pierderile umane trebuie să fi fost semnificative. La sud-vest de Bălți, în târgul Fălești, s-a petrecut un scenariu similar: militarii români au ucis un număr mare de evrei (posibil sute) în zilele imediat următoare preluării controlului, anihilând practic comunitatea israelită din localitate. Aceste acțiuni arată caracterul extins al pogromului: aproape fiecare oraș sau târgușor din zona Bălți-Fălești-Florești a fost scena unor execuții în masă ale evreilor, încă înainte ca autoritățile de ocupație să se instaleze ferm.
În satele din jur, unde numărul evreilor era mic, violențele au avut totuși loc și au fost adesea înfăptuite cu implicarea localnicilor. De exemplu, în micul sat Cătranic de lângă Fălești, singura familie de evrei din localitate (câțiva membri) a fost ucisă de consăteni imediat după retragerea sovieticilor, înainte chiar ca armata română să ajungă acolo. Un alt caz: în satul Alexandreni, situat la est de Bălți, toate familiile de evrei (puține la număr) au fost împușcate, conform relatărilor ulterioare, cel mai probabil de către militari sau jandarmi români asistați de localnici. Nici cei ascunși nu au scăpat: în localitatea Pârlița (în apropiere de Bălți), zece evrei care încercaseră să se ascundă într-o pivniță au fost descoperiți și masacrați pe loc de soldații români. Atât de brutal a fost atacul, încât corpurile victimelor au fost „complet mutilate”; germanii aliați, venind ulterior la fața locului, s-au plâns din nou de comportamentul românilor – de data aceasta pe motiv că aceștia nici măcar nu îngropaseră cadavrele schingiuite ale evreilor uciși.
Un episod particular s-a petrecut în seara de 7 iulie 1941, în zona dintre satele Tăura Nouă și Tăura Veche (la est de Fălești). O patrulă compusă din circa 20 de soldați români, aflată în misiune în acea zonă rurală, a dat peste un grup de aproximativ 50 de evrei (42 de adulți și 8 copii) – foarte probabil refugiați de la Bălți – care se ascundeau acolo în speranța de a scăpa de conflict. Militarii au capturat acest grup și i-au supus unui tratament de o cruzime metodică: i-au forțat pe evrei (inclusiv femei și copii) să se dezbrace complet și să se așeze cu fața la pământ, într-o zonă mlăștinoasă. Apoi, soldații au deschis focul. Toți bărbații au fost executați prin împușcare pe când zăceau la pământ, iar copiii au fost bătuți până la moarte cu patul puștii sau alte obiecte contondente. Doar două femei din acel grup au supraviețuit masacrului – ele au fost cruțate în mod neașteptat de niște soldați germani care treceau prin zonă și care le-au salvat, ducându-le la un spital de campanie. Incidentul a ajuns la cunoștința Comandamentului german (Armata a 11-a), care a adresat un protest formal autorităților române, considerând că asemenea scene sălbatice aduc atingere „prestigiului” armatelor române și germane. Astfel, chiar și în contextul unui război de exterminare tolerat ideologic, germanii au simțit nevoia să ceară o minima disciplină – semn că acțiunile patrulei române depășiseră ca spectacol grotesc chiar și standardele naziste ale momentului.
Politica de exterminare: coordonare, complicități și motivații
Examinând aceste evenimente din Bălți și împrejurimi, se conturează câteva elemente-cheie privind natura și responsabilitățile masacrelor din iulie 1941:
1. Rolul decisiv al autorităților române (armată și jandarmerie) – După cum reiese din multiple exemple, inițiativa și implementarea efectivă a uciderii evreilor au aparținut în principal armatei române și ulterior jandarmeriei. Unitățile militare române care au recucerit localitățile Basarabiei au procedat aproape peste tot la execuții sumare ale evreilor, fie imediat în focul acțiunii (cazul Bălți, Mărculești, Florești etc.), fie la scurt timp după (cazul Telenești, Pepeni etc.). Aceste acțiuni sângeroase nu au fost accidente izolate comise de elemente indisciplinate, ci s-au desfășurat concomitent în zeci de locuri, ceea ce indică existența unor ordine sau cel puțin a unui climat de permisiune de sus. De altfel, după primele zile de haos, eliminarea evreilor a fost preluată ca sarcină organizată de către autorități: în regiunea Bălți, jandarmeria română a preluat controlul și s-a ocupat sistematic de uciderea sau strângerea evreilor în lagăre de tranzit, de unde urmau a fi apoi deportați în Transnistria. Un raport german (Ereignismeldung nr. 37 din 29 iulie 1941) consemna sintetic situația: „Poliția română în Bălți și împrejurimi acționează foarte dur împotriva evreilor. Numărul execuțiilor nu poate fi stabilit cu exactitate”. Cu alte cuvinte, chiar observatorii germani notau că autoritățile românești desfășurau în zonă o campanie sistematică anti-evreiască, cu atât de multe victime încât nici nu mai puteau fi numărate.
Este important de subliniat că aceste acte ale armatei și jandarmeriei române nu au fost rezultatul inițiativei locale a câte unui comandant zelos, ci au reflectat o politică de stat. Ion Antonescu și colaboratorii săi au orchestrat la nivel central atmosfera și instrucțiunile care au dus la genocid. Tematica „răzbunării” pentru anul 1940 era puternic prezentă în discursurile oficiale adresate trupelor care intrau în Basarabia. Documente militare de arhivă arată că unele unități române au primit ordine explicite să „treacă prin foc și sabie pe toți evreii” din zonele recucerite. Prin urmare, masacrele de la Bălți și din localitățile învecinate au fost acte de genocid planificat, executate de instituțiile de forță ale statului român aflat sub conducerea mareșalului Antonescu. Regimul său, aliat cu Germania lui Hitler, a adoptat propria variantă de „soluție finală” pentru evreii basarabeni, motivația îmbinând antisemitismul rasial de tip nazist cu resentimentul nationalist local (acuzația colectivă că evreii ar fi fost „comuniști” și ar fi trădat România în 1940).
2. Implicarea și atitudinea autorităților germane – Deși în nordul Basarabiei germanii (Wehrmacht-ul și Einsatzgruppe D) au jucat un rol mai redus comparativ cu românii, prezența lor a influențat întrucâtva dinamica evenimentelor. Germania nazistă, care inițiase de facto procesul Holocaustului pe frontul de est, a delegat în Basarabia sarcina murdară aliatului român – încurajându-l să rezolve „problema evreiască” din acele teritorii recuperate. În Bălți, autoritățile militare germane au intervenit mai degrabă pentru a reglementa modul de ucidere, decât pentru a o opri. Protestele ofițerilor germani față de „excesele” românești au avut motivații legate de disciplină și imagine, nu de compasiune față de victime. Pe de altă parte, germanii au fost și comitenți direcți ai unor crime: Einsatzkommando 10a a executat evrei la Bălți (și ulterior în alte localități), iar unele surse sugerează implicarea militarilor germani în masacrul de la Rășcani. Totuși, ansamblul datelor arată că în iulie 1941 românii au fost responsabili preponderent de masacrele din Bălți și împrejurimi, germanii limitându-se să supervizeze și să se asigure că operațiunea genocidară nu derapează de sub controlul aliat.
3. Complicitatea populației locale creștine – Un element deloc de neglijat este participarea unor segmente din populația locală (rurală în special) la persecuția și uciderea evreilor. Așa cum am văzut, au existat cazuri în care localnicii au inițiat ei înșiși violențe chiar înainte de sosirea trupelor (pogromuri spontane la Briceva – menționat la începutul capitolului, la Cătranic, etc.). În multe alte situații, civili români, ruși sau ucraineni din satele și orașele Basarabiei au colaborat strâns cu armata și jandarmeria în identificarea și prinderea evreilor ascunși. Unii au acționat din oportunism, jefuindu-și vecinii evrei (cazul din Vadul lui Vlad, cazul jefuirilor din Mărculești ș.a.), alții mânați de antisemitismul alimentat de propaganda vremii. Marius Cazan, cercetător la Institutul Elie Wiesel, subliniază că operațiunea „curățarea terenului” s-a bazat în mare măsură pe complicitatea populației locale, fără de care identificarea și omorârea tuturor evreilor nu ar fi fost la fel de „eficientă”. În comunitățile unde localnicii s-au raliat entuziast acțiunilor armatei, violența a atins cote paroxistice, însoțită de jaf generalizat al bunurilor evreiești. Exemplul Pepeni este emblematic: zeci de săteni, incitați de un jandarm, au participat direct la asasinarea în masă a propriilor concetățeni evrei. Desigur, complicitatea nu a fost uniformă – au existat și localnici care au privit cu oroare ceea ce se întâmplă, ba chiar foarte rar câte un caz în care cineva a încercat să intervină (de pildă, la Herța, un grup de țărani români a protestat spontan împotriva împușcării unor evrei în iulie 1941, reușind temporar să oprească execuția). Din păcate, asemenea gesturi umanitare au fost excepții rare. Atmosfera generală în vara lui 1941 a fost fie de ură și dorință de răzbunare, fie de indiferență față de soarta evreilor. După război, acest aspect al colaborării locale a fost multă vreme trecut sub tăcere, dar documentele și mărturiile postbelice (inclusiv procesele criminalilor de război din anii ’50) au scos la iveală implicarea directă a civililor în numeroase masacre.
4. Ideologia genocidară și caracterul planificat al represiunii – Cazul masacrelor de la Bălți și din nordul Basarabiei demonstrează limpede că aceste crime nu au fost simple acte de răzbunare oarbe ale unor militari scăpați de sub control, nici reacții exasperate la vreun pericol real reprezentat de evrei. Ele au fost expresia unei ideologii extremiste de stat, implementate metodic. Regimul Antonescu a adoptat tezele conspirației iudeo-bolșevice, acuzând întreg colectivul evreiesc de colaborare cu inamicul sovietic. Astfel, în iulie 1941, toți evreii – bărbați, femei, copii – au fost considerați vinovați colectiv, deci pasibili de exterminare, fără distincție. Limbajul vremii, atât cel oficial cât și cel propagandistic, abundă în termeni precum „purificare etnică”, „curățarea rasei”, „epurare”, preluați după modelul nazist. Masacrele au fost premeditate încă înainte de 22 iunie 1941. Ororile de pe teren – gropile comune, executarea evreilor cu mâinile legate și fața la pământ, uciderea copiilor, incendierea sinagogilor și a caselor evreiești – reflectă punerea în aplicare a unui genocid planificat, nu izbucniri accidentale ale furiei de moment. Faptul că într-o localitate germanii au putut temporiza sau limita numărul victimelor (exemplul Bălți, 11 iulie, când generalul german a obiectat la uciderea celor 400 de evrei) arată că acolo unde exista voință se putea opri baia de sânge. Dar voința autorităților române a fost în direcția contrară – aceea de a nu cruța pe nimeni. Mihai Antonescu spunea răspicat că România nu va mai avea curând ocazia unei „libertăți de acțiune totale” pentru a-și „revizui” compoziția etnică. Același Mihai Antonescu, într-un discurs în fața miniștrilor în iulie 1941, a declarată că îi e „indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Cuvintele sale s-au tradus pe teren în libertatea totală a soldaților și jandarmilor de a ucide evrei fără teama de a fi trași la răspundere. Rezultatul a fost unul dintre cele mai sângeroase episoade din istoria Holocaustului din Europa de Est, astăzi cunoscut și ca „Holocaustul din Basarabia și Bucovina”.
Concluzii
Masacrele din iulie 1941 de la Bălți și din localitățile învecinate reprezintă un capitol de o cruzime aparte în tragedia evreilor din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În decurs de doar câteva săptămâni, comunități evreiești vechi de secole au fost nimicite: orașul Bălți – odinioară cu populație majoritar evreiască – a rămas fără evrei; ștetlul Mărculești a fost practic ras de pe fața pământului; sate precum Gura Căinarului, Pepeni sau Cătranic au văzut exterminarea tuturor consătenilor evrei. Estimările istorice indică faptul că zeci de mii de evrei au fost uciși în această regiune în vara lui 1941. Cei puțini care au supraviețuit masacrelor inițiale au fost ulterior deportați în Transnistria, unde mulți și-au aflat sfârșitul. Responsabilitatea principală pentru aceste crime revine regimului mareșalului Ion Antonescu și instituțiilor sale (armata, jandarmeria), care au conceput și executat un genocid împotriva propriilor cetățeni, sub pretextul „sfântului război împotriva bolșevismului”. Alături de ei, o parte a populației locale a acceptat sau chiar a participat la violență, fie din antisemitism, fie din dorința de a se „înfrupta” din bunurile evreiești. Nu în ultimul rând, aliatul german a încurajat și completat acest efort criminal, integrându-l în cadrul politicii naziste de exterminare.
Pentru multă vreme, aceste atrocități au fost uitate sau minimalizate în memoria publică – atât din pricina deceniilor de negare sau tăcere istoriografică în perioada comunistă, cât și din cauza tendințelor naționaliste postbelice de a eluda subiectele incomode. Cu toate acestea, cercetări mai recente, precum cele ale istoricului elvețian Simon Geissbühler, precum și Raportul Comisiei Internaționale Elie Wiesel (2004), au readus la lumină faptele din acel „iulie însângerat”. Relatările martorilor, documentele militare și investigațiile istorice ne permit astăzi să reconstruim aceste evenimente în toată brutalitatea lor și să le așezăm în contextul mai larg al Holocaustului din România.
Articol de Claudiu C. Crețu
Autor al proiectului „Bălți Metropolă”
Bibliografie
Simon Geissbühler, Blutiger Juli: Rumäniens Vernichtungskrieg und der vergessene Massenmord an den Juden 1941, Ferdinand Schöningh Verlag, Paderborn, 2013, pp. 77–79.
Petru Clej, "Curățarea terenului, iulie – august 1941, un genocid împotriva evreilor din Basarabia, Bucovina și Herța ordonat de Ion Antonescu", G4Media, 8 iulie 2023.
Raportul Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România („Comisia Wiesel”), Editura Polirom, Iași, 2005.